Pentru a participa online la SIMPOZIONUL INTERNAȚIONAL – ȘTIINȚĂ ȘI TEOLOGIE sunt necesari următorii pași:
1. Conectați-va la facebook, twitter, gmail sau wordpress.com (în funcție de rețeaua la care aveți acces);
2. Reveniți pe pagina: SIMPOZION INTERNAȚIONAL – ȘTIINȚĂ ȘI TEOLOGIE
3. Introduceți comentariul dvs în caseta albă (Enter your comment here…);
4. Efectuați click pe butonul ”Post Comment”.
Gheorghe Bibescu 36 
So the literary revival occurred in a society rife with tensions, uncertainties, and competing versions of order and authority, religion and status, sex and the self. The Elizabethan settlement was a compromise; the Tudor pretense that the people of England were unified in belief disguised the actual fragmentation of the old consensus under the strain of change. The new scientific knowledge proved both man’s littleness and his power to command nature; against the Calvinist idea of man’s helplessness pulled the humanist faith in his dignity, especially that conviction, derived from the reading of Seneca and so characteristic of the period, of man’s constancy and fortitude, his heroic capacity for self-determination. It was still possible for Elizabeth to hold these divergent tendencies together in a single, heterogeneous culture, but under her successors they would eventually fly apart. The philosophers speaking for the new century would be Francis Bacon, who argued for the gradual advancement of science through patient accumulation of experiments, and the skeptic Michel de Montaigne (his Essays translated from the French by John Florio [1603]), who denied that it was possible to formulate any general principles of knowledge.
Cutting across all of these was the persistence of popular habits of thought and expression. Both humanism and Puritanism set themselves against vulgar ignorance and folk tradition, but, fortunately, neither could remain aloof for long from the robustness of popular taste. Sir Philip Sidney, in England’s first Neoclassical literary treatise, The Defence of Poesie (written c. 1578–83, published 1595), candidly admitted that “the old song [i.e., ballad] of Percy and Douglas” would move his heart “more than with a trumpet,” and his Arcadia (final version published in 1593) is a representative instance of the fruitful cross-fertilization of genres in this period—the contamination of aristocratic pastoral with popular tale, the lyric with the ballad, comedy with romance, tragedy with satire, and poetry with prose. The language, too, was undergoing a rapid expansion that all classes contributed to and benefited from, sophisticated literature borrowing without shame the idioms of colloquial speech. An allusion in Shakespeare’s Macbeth (1606–07) to heaven peeping “through the blanket of the dark” would become a “problem” only later, when, for instance, Samuel Johnson complained in 1751 that such words provoked laughter rather than awe. Johnson’s was an age when tragic dignity implied politeness, when it was below the dignity of tragedy to mention so lowly an object as a blanket. But the Elizabethans’ ability to address themselves to several audiences simultaneously and to bring into relation opposed experiences, emphases, and worldviews invested their writing with complexity and power.
Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Bucuresti, Prof. Radu Irina Domnina – „Originea lumii – dialogul intre stiinta si religie” :
Charles H. Townes, unul dintre inventatorii laserului, laureat al premiului Nobel şi, totodată, al premiului Templeton recunoaşte limitele cunoaşterii ştiințifice: „Sunt multe mistere în ştiinţă. Se pare că ştim doar aproximativ despre 5% din materia din univers […] Suntem convinşi că cealaltă materie este acolo, dar nu este în stele, nu este lumină sau gaz. Ce este? Este clar acolo, conform comportamentului cosmologic, dar nu ştim ce este […] Mecanica cuantică şi relativitatea generală sunt minunate şi ne spun o mulţime de lucruri. Dar se pare că nu sunt consistente una cu alta. Ce ne scapă? […] Sunt noi fenomene şi legi ale ştiinţei care vor fi descoperite sau nu vom putea niciodată să le înţelegem pe deplin…” – Charles H. Townes, Cuvântare la Conferinţa de presă pentru acordarea premiului Templeton, New York, 9 martie 2005.
Ne-am obişnuit să credem că demersul ştiințific justifică materialismul. Este cel puțin curios să constatăm că într-o lucrare din secolul al XVIII-lea („secolul luminilor”) „Religia fizicienilor” din 56 de savanți, doar doi sau declarat necredincioşi şi unul indiferent. Credem că ştiința este singura cunoaştere autentică şi că astfel este capabilă de a răspunde tuturor întrebărilor şi de a rezolva toate problemele practice, cu condiţia ca acestea să fie formulate în termeni raţionali. Pe cale de consecință logică este deci, legitim şi de dorit ca responsabilitatea de a coordona activităţile din multiple domenii să fie conferită oamenilor de ştiinţă, pentru că desigur „ştiința este în slujba omului, a progresului şi a libertăţii”. Avem de-a face cu un adevărat mit al ştiinței, cu o adevărată ideologie care face abstracţie de exigenţa rigorii demersului ştiinţific, căutând mai curând să impună o perspectivă materialistă şi corelativ o metodă reducţionistă. Scopurile unui astfel de discurs nu vizează ințelegerea functionalității lumii, ci doar consolidarea coeziunii unor anumite grupuri sociale. Ceea ce pare însă paradoxal, la o primă vedere, este faptul că se ajunge, prin această eliminare a spiritului religios, la o altă religie, de această dată un fel de „religie a ştiinţei” . pentru mulţi știința are în ziua de astăzi o conotaţie aproape magică. Pentru unii, afirmarea că ceva are o bază ştiinţifică aduce o justificare mai presus de orice dubiu.
Cosmologia contemporană poate reprezenta o interfaţă pentru un dialog onest cu teologia deoarece afirmă un început şi un sens al universului, dar totodată îşi conştientizează limitele în explicitarea lor. Astfel teologia este chemată pentru a mărturisi despre problema începutului şi sfârşitului universului, sau mai mult decât atât de originea şi sensul cosmosului care din perspectivă creştină se împlinesc doar în Hristos. Neputinţa cosmologiei contemporane de a da mărturie despre începutul şi originea universului sporeşte taina lumii în care trăim (ceea ce o face şi mai frumoasă şi mai demnă de asumat). O recunoaşte unul din marii cosmologi contemporani: “Limitarea cunoştinţelor noastre empirice despre univers la regiunea vizibilă înseamnă să nu putem niciodată verifica consecinţele unei prescripţii pentru întreaga stare iniţială a universului. Vedem doar consecinţele unei mici părţi a acestei stări iniţiale. Într-o zi am putea fi în stare să spunem ceva despre originile vecinătăţii cosmice. Nu putem cunoaşte însă niciodată originile universului. Cele mai mari secrete sunt cele care se păstrează”. Adevărata cunoaştere a problematicii ce ţine de începutul lumii noastre nu ţine atât de ştiinţă, oricât de performantă ar fi aceasta, ci de Revelaţia dumnezeiască manifestă în continuitatea duhului Sfinţilor Părinţi transmisă acelora care s-au ostenit duhovniceşte pentru a-şi asuma prin vedere duhovnicească ceea ce Moise a primit prin descoperire dumnezeiască, şi ceea ce Sfinţii Părinţi au interpretat în lumina Duhului adevărului. Problema începutului lumii depăşeşte premisa ştiinţifică ce pretinde o uniformitate a proceselor şi a legilor fizice. Din perspectiva duhovnicească a Sfinţilor Părinţi evenimentele petrecute dinaintea căderii în păcat s-au desfăşurat după o altă logică decât cea cu care operăm după cădere.
Problema raportului între raţiune şi credinţă a făcut obiectul a numeroase discursuri filosofice, teologice sau ştiinţifice, unele echilibrate, altele extreme şi reducţioniste.
Raţiunea şi revelaţia sunt incompatibile, s-a spus. Ca urmare trebuie să respingem revelaţia în favoarea raţiunii sau trebuie să respingem raţiunea în favoarea unui salt orb, neraţional în credinţă. Cea de-a doua posibilitate este susţinută de existenţialistul rus Lev Şestov în Atena şi Ierusalim şi de către Blaise Pascal. Suntem de partea Credinţei Ierusalimului sau a Raţiunii Atenei? Potrivit lui Şestov, e imposibil să le alegi pe amândouă căci prin acceptarea raţiunii nu se mai acordă nici o şansă credinţei. Raţiunea ne taie calea către Dumnezeul Biblic, către Dumnezeul pentru care orice este posibil. Problema pe care o evidenţiază Şestov, este că dacă alegem să fim de partea raţiunii, atunci nu vom putea să fim de partea lui Dumnezeu.
Pierre Bayle (Dictionnaire historique et critique) adoptă un punct de vedere fideist, potrivit căruia „religia creştină este una de tip supranatural, componenta ei de bază constând în suprema autoritate a lui Dumnezeu, care ne propune mistere, pe care nu le putem înţelege, ci trebuie să le credem cu o umilinţa pe care o datorăm fiinţei perfecte. Ideea pe care o susţine Bayle este că tainele depăşesc raţiunea şi sunt contrare acesteia, de aici concluzionând că raţiunea trebuie să se supună credinţei. Deoarece dogma se situează deasupra raţiunii, zice gânditorul francez, „filosofia nu va putea nici s-o explice, nici s-o înţeleagă şi nici să răspundă dificultăţilor ce o combat”.
Raţiunea şi credinţa se conciliază în gândirea Sfântului Augustin. În perioada Evului Mediu, acesta va întări ideea că raţiunea nu este contrară credinţei prin aserţiunea „intellige ut credas, crede ut intelligas” (înţeleg ca să cred, cred ca să înţeleg).
Credinţa intervine în general acolo unde raţiunea singură nu poate fi, nu poate da un fundament. Acesta este cazul prin excelenţă, faţă de care credinţa nu vine să suplinească o incapacitate a gândirii, ci o dimensiune a fiinţei. Credinţa nu este integral fundamentată de raţiune, dar nu este nici antiraţională, pentru că în credinţa creştină intră o bună parte de argumentaţie.
prof. Drăghici E.